Când decid femeile să fie sau să nu fie mame și când decid bărbații dacă vor fi tați?
Descoperirile din domeniul psihologiei ne deschid noi orizonturi și răspund la întrebări dificile legate de ceea ce ne place să numim “destinul” nostru.
Mali Mann (2016) precizează că pentru unele femei maternitatea poate părea un risc prea mare. Pentru unele femei, ținând cont de trecutul lor traumatic, acest mod de a vedea lucrurile este probabil adecvat.
Femeile care percep partenerul indisponibil emoțional resimt o anxietate puternică legată de maternitate, iar fiecare contact sexual, dependența și intimitatea – ca foarte riscante. Această anxietate a fost resimțită de către femeie și în relația cu mama sa, la rândul ei indisponibilă emoțional. Cu alte cuvinte, de ce ar alege o femeie să fie mamă dacă mamei ei i-a fost atât de greu cu ea?
Las o poveste aici a ursoaicelor copleșite de maternitate și a urșilor resemnați.

Povestea ursoaicelor copleșite și a urșilor resemnați

Începuturi..

A fost o dată o mamă-ursoaică (Fida) ce-avea un singur pui. Nu se știa povestea neamurilor ei, ci doar faptul că iubirea pe care o pierduse față de iubitul său a făcut-o să nu își mai dorească altă familie. Doar că într-o bună zi ursoaica-mamă cunoscu un urs pe nume Gumi, care o iubise pe dată. Și ursoaicei îi era drag și îl iubi de îndată pe urs, așa că a decis să îl urmeze cu tot cu pui pe ursul-iubit. Au format o familie iar ursul a dorit să o ia pe ursoaică în ținuturile lui de origine, care îndepărtate fiind și diferite de ale ursoaicei, au făcut-o să se simtă neacceptată, singură, străină, furioasă și tristă.
Ursoaica Fida își iubea alesul (pe Gumi), an după an mai aducea câte un pui pe lume, dar starea ei nu se schimba. Avea trei pui acum și mai urma o naștere.

Era prea mult, era prea greu, era prea singură și nu avea pe nimeni să se confeseze și să o ajute să înțeleagă ce i se întâmplă. Nu apucară bine să vină cele două mezine gemene pe lume că mama-ursoaică se îmbolnăvi grav și muri.

Durerea

Tatăl-urs a rămas singur, doborât de durere, și neajutorat cu cei cinci pui. Mici, flămânzi, săraci și prea obosiți erau cei șase membri ai familiei de urși. Pentru a se descurca tatăl-urs găsi o ursoaică (Gita) muncitoare pentru a putea îngriji puii. Gita nu putea fi mamă la propriu, și nici nu putea îndeplini rolul de mamă pentru puii vitregi.
tată-urs copleșit
***
Puii orfani de mamă crescuseră, aveau familiile și puii lor.
Nu aveau vieți profund împlinite, dar patru din cei cinci pui nu își adresau nici un fel de întrebări în legătură cu destinul lor.
Numai mezina (Sati), care fusese aruncată la naștere de către ursoaicele bătrâne pentru faptul că era prea firavă pentru a supraviețui, își pusese toată viața întrebări “de ce ar trebui să fie mamă?”. Nu voia să aibă pui nici atunci când iubea, nu voia să îi țină în brațe, nu voia să îi audă plângând, nu voia să îi aducă pe lume “ca să îi chinuie” își spunea ea.

Șansa

A trecut timpul, Sati (mezina) se îndrăgosti și a decis că e în siguranță alături de iubitul-urs (Godi) astfel încât să formeze o familie, în care după scurt timp veni o mică ursoaică (Gilda). Mama era sigură că este unicul ei pui și alta/ altul nu-și mai dorește. Educă puiul foarte sever în privința maternității, mai ales după ce mama și tatăl-urs s-au separat pentru motive întemeiate. Nu se mai iubeau.
Alături de o mamă luptătoare dar adesea copleșită, mica ursoaică Gilda a înțeles că e mai bine să nu fii mamă.
***
A crescut o mândrețe de ursoaică care totuși nu avea puiuții ei. Crescuse, îmbătrânise și nici vorbă să aibă pui. Gilda se uita la puii altor familii de urși, se juca chiar uneori cu micuții, dar ei îi era frică să fie mamă. Când întâlni ursul-pereche (Mohi) a înțeles că e târziu și că nu vor avea pui, că își dorește să știe de ce nu poate fi o ursoaică ca altele.


Nu înțelegea legătura dintre neputința bunicii ei (Fida) de a face față vieții și refuzul mamei sale (Sati) de a perpetua neamul. Totul parcă s-a oprit acum la Gilda. Nu avea copii, pe umerii ei atârnând greutatea neamului de urși supărați pe propriile destine.

Furia

Gilda și Mohi sufereau pentru că din iubirea lor nu răsărea viață. Mohi planta flori pentru ca Gilda să fie fericită, dar acestea se uscau înainte de vreme pentru că ursoaica nu mai îngrijea de ele.
Mohi și Gilda obosiseră, trăiau triști, tăcuți și resemnați. Se trezeau dimineața, o luau încet prin pădure să adune fructe și uneori chiar aduceau și miere aromată acasă, dar gusturile și culorile de pe masa lor nu aveau nici un farmec, nu mai străluceau ochii de pe chipurile urșilor amorțiți.
***

Într-o zi Gilda s-a trezit și îl anunță pe Mohi că are nevoie să plece în pădure singură câteva zile, dar i-a promis că va avea grijă să se întoarcă în siguranță. Gilda simțea chemarea spiritului pădurii să dea socoteală pentru toată tristețea adunată în blana sa, în oasele sale, în inima ei și a mamei, și a bunicii, și a străbunicii și a stră-străbunicii……
Nu mai putea să ducă atâta amar de tristețe, mergea să facă pace cu pădurea, să dea toate lacrimile puieților de mure și să dea făgăduială că va lua din florile de soc zeamă să bea, pentru ea și Mohi.

Zeama de soc cu miere, adunată de albine-regine, primeau doar ursoaicele care aveau să tămăduiască iubirea bolnavă și adormită a unui neam îmbătrânit, urmând să purifice și să schimbe traseul urmașilor ce vor veni.
****

Tu ce crezi că a urmat în viața Gildei și a lui Mohi?

Articolul precedentTerapia cu plante și flori
Articolul următorModalități de abordare ale codependenței